Cultura Evangheliei: Partea 3

By GCC

aprilie 30, 2021

În multe feluri atunci când explorăm cultura evangheliei ar putea să ne încurajeze să considerăm biserica noastră în anumite categorii senzoriale.

Cum arată biserica? Supunere

Cum sună biserica? Smerenie

Al treilea aspect al culturii evangheliei ne invită să considerăm cum se simt bisericile noastre. Poate că aparțineți unei familii de biserică care este precaută la sentimente sau orice altceva care dă indicii despre emoții delicate sau exagerate. Lăsând la o parte că a spune că avem nevoie să fim veghetori că egalul și opusul nu este adevărat – că afecțiunile noastre sunt într-un fel deconectate datorită precauției noastre la sentimente – aceasta este mai puțin decât cum vă face biserica să vă simțiți și mai mult despre cum se simte cineva când vine în biserică. Este mai puțin despre emoții și mai mult despre mediul înconjurător.

Efeseni 4:1-3 are un cuvânt care este într-un anonimat relativ între caracteristicile care în mod tipic atrag atenția la creștini: blândețea. Este acea blândețe (așa cum poate ne imaginăm noi natura sa) care stă fără să se plângă între acele aspecte care atrag atenția și anume smerenia și răbdarea. Este ceva obscur care probabil s-a născut din presupunerea că smerenia și răbdarea sunt probleme reale pentru creștin în timp ce blândețea este un aspect mai puțin important. Dar este aceasta adevărat?

Din nou, poate ați lucrat la roada Duhului în viețile voastre, fie într-o serie de mesaje, fie în timpul vostru din Cuvântul lui Dumnezeu, și ați omis blândețea din lista aspectelor pentru care aveți nevoie de harul lui Dumnezeu cât mai urgent. S-ar putea ca blândețea să fie printre caracteristicile cel mai des trecute cu vederea și cel mai puțin pentru care se aduc rugăciuni la care de fapt ne cheamă Evanghelia?

Blândețea: El nu m-a zdrobit

Avem toate motivele pentru care să căutăm să fim blânzi. Priviți doar la câteva moduri în care un Dumnezeu infinit, perfect sfânt, care există în măreție și putere veșnică ne vorbește în Cuvântul Său despre cum se raportează la noi:

– El Îşi va paşte turma ca un Păstor, va lua mieii în braţe, îi va duce la sânul Lui şi va călăuzi blând oile care alăptează. (Isaia 40:11)

– El nu va striga, nu-Şi va ridica glasul şi nu-l va face să se audă pe uliţe. Trestia frântă n-o va zdrobi şi mucul care mai arde încă nu-l va stinge. Va vesti judecata după adevăr. (Isaia 42:2-3)

– Pentru că cei nenorociţi sunt asupriţi şi pentru că săracii gem, „acum”, zice Domnul, „Mă scol şi aduc mântuire celor obijduiţi”. (Psalm 12:5)

– Căci Tu eşti ajutorul meu şi sunt plin de veselie la umbra aripilor Tale. (Psalm 63:7)

Alternativ, meditați la Psalmul 23 câteva zile.

Celui care ar putea să ne zdrobească Îi pasă de noi și ne poartă și imaginea cea mai des întâlnită este cea în care El ne leagănă. El nu m-a zdrobit deși neascultarea mea și dependența mea de păcat spun că de fapt asta este ceea ce merit. Totuși Evanghelia spune că eu sunt iubit. Sunt ajutat. Sunt eliberat. Am un scop. Cu câtă blândețe s-a purtat Dumnezeu cu mine.

Blândețea este ceea ce oamenii simt în biserică? Se simt ei tratați cu blândețe? Dacă suntem onești atunci când plantăm biserici, ne gândim deseori să cultivăm această caracteristică mai târziu mai degrabă decât să arătăm blândețe sau tindem să plecăm cât mai repede decât să fim blânzi unii cu alții. Blândețea este înceată și moale atunci când ceea ce se cere este impuls și minți clare. Totuși aceasta nu este o reprezentare corectă a ceea ce este blândețea.

Blândețea este putere reținută. Ai putea să faci rău, dar nu o vei face. Ai putea crea un masacru dar alegi să n-o faci. Ai putea să rănești dar cauți să binecuvântezi.

Blândețea nu este doar putere controlată, ci putere care este plină de grijă. Este bunătatea activă pe care Dumnezeu o arată față de noi și pe care uneori Evangheliile au arătat-o prin Isus care modela această calitate în mod repetat. Este sentimentul pe care-l ai când ții ceva fragil. Cultura evangheliei este o cultură a blândeții care poartă dar nu zdrobește. Aceasta este ceea ce avem noi de făcut împreună ca biserică. Este ceea ce Dumnezeu care ne leagănă în harul Sau ne-a chemat să facem. Este ceea ce oamenii ar trebui să simtă atunci când petrec timp în bisericile noastre.

Evanghelia ne arată clar blândețea lui Dumnezeu față de noi; vorbește despre blândețea lui Isus. Este ceea ce Dumnezeu ar fi putut să ne zdrobească pe drept, dar El a ales să-L trimită pe fiul Său să se întrupeze și să fie răstignit pentru noi. Chiar pe cruce, Isus a ales să fie zdrobit mai degrabă decât să zdrobească. Acesta este modelul blândeții Evangheliei. Vă sună lucrul acesta slab sau insipid?

Deci cum va arăta să cultivăm blândețe?

Ne pasă unii de alții și suntem atenți unii cu alții.

Nu ne călcăm unii pe alții.

Nu vorbim neglijent unii despre alții.

Nu ne tratăm unii pe alții ca străini.

Ne prețuim unii pe alții și ne susținem reciproc ca fiind prețioși într-un mod care este foarte evident.

Fie ca blândețea noastră să fie evidentă în cum vorbim sau cum vorbim unii despre alții. Să fie lucrul acesta arătat în tonul mesajelor noastre. Îmi place foarte mult cum descrie Justin Taylor cum ar trebui să fie experiența în biserică pentru oameni. El spune că biserica ar trebui să fie „un loc sigur pentru păcătoși și un loc nesigur pentru păcat.” Aceasta sună ca acel fel de blândețe care ar entuziasma pe care fiecare plantator de biserică după care să alerge … cu blândețe desigur.