Evanghelizarea bisericii și soluții pentru apatia acesteia – partea 2

de Ștefan Cornu

ianuarie 26, 2024

Contextualizare și relevanță culturală

Am văzut în prima parte că pasiunea evanghelistică ține în bună măsură de înțelegerea Evangheliei și de locul pe care aceasta îl are în bisericile noastre. Dar există un alt aspect ce poate fi un impediment în evanghelizarea vibrantă a unei biserici: contextualizarea. Ce semnifică în epoca în care trăim a te întoarce la Dumnezeu sau ce semnifică a crede promisiunile lui Dumnezeu – iată câteva lucruri importante de definit dacă vrem să dăm avânt evanghelizării bisericii.

Trebuie să țină cont evanghelizarea de context și de ce acest lucru contează?

Ce credem despre aceasta va afecta zelul evanghelistic al bisericilor noastre. Însă răspunsul corect la această întrebare a contextualizării este nuanțat, și da, și nu. Nucleul dur al Evangheliei, prezentat în primul articol, nu se poate schimba fără a transforma Evanghelia într-un alt mesaj. Iar a vesti un mesaj care deformează adevărurile Evangheliei nu este evanghelizare. Adevărurile Evangheliei sunt neschimbătoare pentru că au de-a face cu realități valabile până la sfârșitul istoriei, cum este problema păcatului, a judecății lui Dumnezeu, a frumuseții, caracterului și gloriei lui Hristos s.a. Nu este nimic în societate, cultură și istorie care să se schimbe așa de mult încât Evanghelia să nu aibă relevanță, indiferent că vorbim de oameni care au trăit acum zece secole sau că vorbim despre oameni care vor trăi peste zece secole.

Pe de altă parte, o prezentare înțeleaptă a Evangheliei va ține cont și de generația și contextul în care este predicată. Pentru că orice mesaj, într-o formă sau alta are prindere în măsura în care are ceva care îl face dezirabil într-un mod personal. Însă noi știm că în afara lucrării Duhului lui Dumnezeu, pentru omul firesc nimic din Evanghelie nu este de dorit (1 Corinteni 2:14). Și cu toate acestea, atunci când Duhul lui Dumnezeu lucrează în convertirea păcătoșilor, El folosește adevărurile Evangheliei aplicate cu precizie culturală și personală pentru a convinge și înnoi. Așa a rezonat Evanghelia în inima femeii samaritence, când Domnul nostru i-a descoperit tot ce a făcut ea (Ioan 4:29) și tot așa cei care intră în adunarea sfinților ar trebui să aibă parte de acea aplicație personală a Evangheliei care dă la iveală tainele inimilor lor ce îi determină să-L recunoască pe Dumnezeu (1 Corinteni 14:24-25). La fel, a existat ceva care a făcut creștinismul biblic atractiv în secolul al IV-lea și ceva care a făcut creștinismul atractiv în secolul al XVI-lea și acele aspecte s-ar putea să nu fie exact aceleași lucruri. Același Duh folosind aceeași Evanghelie este maestrul convertirii, dar rezonanța a sunat un pic diferit de la epocă la epocă¹.

Ce semnifică astăzi a te întoarce de la păcat la Dumnezeu?

E importantă această întrebare pentru că ea ne va face să punem punctul pe i într-o discuție evanghelistică. La ce îi chemăm mai exact pe oamenii cărora le predicăm?

Ca să știm la ce îi chemăm aș propune o paralelă între oamenii din secolul I și oamenii de astăzi. În secolul I obiecția principală la mesajul Evangheliei era religia și cultura păgână. Însă a te întoarce astăzi de la păcat la Hristos nu înseamnă a renunța la închinare în templul lui Zeus, ci probabil, a renunța la idolatria de sine dominantă în secularismul de astăzi. Înțelegerea vremurilor este importantă în evanghelizare. Evanghelia strălucește de-a lungul secolelor pe fundalul variat al idolilor vremii și chemarea la a-l urma pe Hristos atinge note un pic diferite de la epocă la alta. Iar noi ca exegeți înțelepți ai culturii, trebuie să identificăm acești idoli și să ne adresăm direct lor folosind Evanghelia curată, dar precis aplicată. Jeremy Walker exprimă bine această idee:

Nu ascundem niciun adevăr, ci ne folosim de întreg adevărul într-un mod simplu, prezentându-l într-o manieră gândită să le aducem binele veșnic celor cărora le propovăduim. Iar acesta poate fi prezentat diferit în funcție de oameni. Nu trebuie să ascundem niciunul din adevărurile lui Dumnezeu, ci să le folosim pe toate înțelept.

 Jeremy Walker, Evanghelistul cu inima zdrobită (Dascălu-Ilfov: Magna Gratia, 2022), 182–83.

Și dacă înțelegem bine vremurile în care trăim, reiterând, probabil idolul predominant al zilelor noastre este sinele. Oamenii sunt înamorați cu sinele. În spațiul secular în care trăim nu există un scop mai mare pentru a trăi decât sinele. Suntem „educați” prin rețelele de socializare, prin reclame, prin servicii pe care le primim că noi suntem foarte importanți și că suntem aici pentru a ne avansa propriile interese.

Deci ce înseamnă într-o astfel de cultură să te întorci „de la idoli la Dumnezeul Cel adevărat” (1 Tesaloniceni 1:9)? Oare nu înseamnă să spui cu sinceritate: „Tu Doamne, ești Dumnezeu, nu eu; Tu ești Suveran, nu eu; Tu ești scopul, nu eu!” Mă întreb dacă acesta este un mod recurent în care noi îi chemăm pe oameni la pocăință și credință. Chemarea radicală de a se lepăda de ei înșiși, de a-și lua crucea și de a-L urma pe Hristos (Matei 16:24-25) s-ar putea să îi ajute mult mai mult pe contemporanii noștri decât niște chemări vagi la a se lăsa de păcat. Nu cumva într-o prezentare obișnuită a problemei păcatului lăsăm lucrurile la un nivel ambiguu și nu atingem nervul problemei omului contemporan? S-ar putea ca acesta să fie unul din motivele ineficienței noastre evanghelistice, dar și al apatiei. Când nu identificăm precis problema, interesul în prezentarea Evangheliei scade și el.

Ce semnifică astăzi promisiunile Evangheliei?

Pe lângă idolii care trebuie părăsiți prin chemarea Evangheliei, aceeași Evanghelie promite în schimb binecuvântare și viață. Și ca binecuvântarea și viața promise de Evanghelie să strălucească în inima cuiva ele trebuie să se remarce de pe fundalul întunecimii consecințelor falșilor dumnezei. Și nu e nimic ascuns că idolii aduc în viața umană o mulțime de probleme: frica, vina, rușinea, lipsa de sens, singurătatea cronică, depresia, măcinarea interioară, vidul interior, prostia, nebunia, complacerea în voia simțurilor.  Și nu întotdeauna aceleași probleme spirituale au caracterizat cu predominanță societățile de-a lungul generațiilor. Probabil că vidul interior, lipsa de sens sau depresia sunt consecințe mult mai predominante astăzi decât consecințele păcatului în timpul Reformei Protestante unde s-a argumentat că erau cu predominanță neliniștea, angoasa, vinovăția și frica². Și ele ar trebui adresate în mod deosebit într-o predicare bine contextualizată, întrucât Hristos este un Mântuitor deplin din toate acestea. Evanghelia aduce sens, aduce bucurie și aduce entuziasm – tocmai pentru că ne ajută să avem un țel măreț pentru a trăi, un țel mai mare decât sinele: Dumnezeu revelat în Hristos. Paradoxal, deși Evanghelia ne cheamă să ne lepădăm de noi, o face tocmai ca să descoperim cea mai mare satisfacție a sinelui: Hristos, și El răstignit.

În același timp, într-o epocă a căutării după divertisment, inspirație sau emoții, noi putem dărui lumii lucrul spre care toate aceste lucruri îndreaptă: măreția dincolo de margini a lui Dumnezeu în Hristos.

Nu e de mirare că atunci când predicăm Evanghelia biblică, dar vestită oarecum mecanic, uneori ea nu pare să aibă sens pentru interlocutorul nostru, iar acest lucru descurajează demersul evanghelistic. Dar este cu totul încurajator atunci când aceeași Evanghelie predicată cu perspicacitate culturală găsește în om reverberația potrivită, chiar dacă acel om în final o respinge.

Câteva întrebări pe care ar trebui să și le pună liderii unei bisericii:

1. Ce aspecte din Evanghelie ar putea avea o reverberație aparte astăzi?
2. Cum putem integra în predicarea Evangheliei acele aspecte? 
3. Care sunt consecințele păcatului și idolatriei predominante astăzi și cum răspunde Evanghelia acestei realități?
4. Care sunt binecuvântările Evangheliei care ar putea s-o facă dezirabilă contemporanilor noștri?
5. Ce mijloace de comunicare a Evangheliei ar sluji mai bine generației actuale?

---

1. Duhul lui Dumnezeu nu lucrează în vid, ci prin mesajul predicat și aplicat cultural, așa cum vedem și în predica lui Pavel de pe dealul lui Marte, din Faptele Apostolilor 17:16-34. Aici apostolul dă dovadă de ascuțime culturală când citează din poeții vremii, iar chemarea lui la pocăință este de fapt o chemare la îmbrățișarea monoteismului creștin care are perfect sens pe fundalul politeismului grecesc.

2. Timothy George, Teologia reformatorilor (Oradea: Casa Cărții, 2017), 32; dar vezi întreg capitolul „Setea după Dumnezeu: teologie și viață spirituală în Evul Mediu târziu,” 31-58.